Amintiri cu aroma de prajituri de la bunica

Amintirile deseori îmi vin în memorie prin miros… miros de proaspăt, de curat, de esență de migdale, desi la vremea aceea nu stiu daca gustasem migdale proaspete, miros de cozonac…de cornulete, de gem, de ciocolata de casa cu nuca si stafide si cel mai pregnant, învăluitor, îmbătător, diafan,  țesându-mi povestea de astăzi, miros de zahar vanilinat….

Si parcă diminețile nu mai sunt niciodată la fel ca atunci, cu aromă de ceai de tei și frigănele proaspete, gătite din vreme și păstrate la cald în cuptorul sobei, pudrate discret, doar atât cât să-ți dorești  mai mult…

Dacă ar exista un element comun și definitoriu al familiei mele, cu tradiție indelungată, as putea spune cu ușurință că acesta este ospitalitatea. Am fost crescută într-o casă veșnic plină de musafiri, rude apropiate sau mai îndepărtate, mai avute sau mai sărmane, fini existenți sau viitori, “protipendada” Domneștiului, primarii din trecut și cel mai frecvent, târla de copii de pe stradă, începând de la cei mai greu încercați, ai lu Grigoreanu, patru frați rămași fără mamă pe care bunica îi oblojea ca o cloșcă, până la verii și vecinii de peste stradă, începând de la “remiză” și până la Emi lu Taica Os.

Fiecare dintre ei avea un loc la masa noastră, nu neapărat suprapuși, păstrând în oarecare măsură categoria și timpul din zi, precum o secvență din curtea casei lui Iancu Urmatecu al lui Ion Marin Sadoveanu în “Sfarsit de veac în București”, în curtea noastră însă, respecțați în aceeași măsură și ospătați cu cele mai bune bucate. La noi, la Vasilești, era cumva valabil dictonul “musafirul nostru, stăpânul nostru”, iar eu am crezut cu ardoare că acest lucru este valabil oriunde, cu stupoare dându-mi seama la maturitate, că ospitatlitatea nu este valabilă în toate casele, că aceasta este o artă, și trebuie în primul rând să o faci cu plăcere, cu drag, SĂ SIMȚI…

Amintirile cu bunica si gătitul nu sunt ca în reclame sau în filme, clișee, ci desprinse direct din realitate. Nu era timp de încercări, la tară timpul e prețios, totul era practică: observai, retineai, aplicai! Sfaturile veneau la pachet cu muștruluiala și nelipsitul “prinde-ți părul”,” spală mainile”, “pune-ți șortul”, lucruri care mă urmăresc și în ziua de astăzi. Am simțit încă de mică că am parte de ceva aparte lângă mine și am pus în practică. Oamenii care ne trec pragul simt din primul moment ospitalitatea, căldura și dăruirea depusă. Iar practica, încă de mică, își pune amprenta. Gătesc cu pasiune rețetele buncii dar și macarons sau paris brest, iar rezultatele sunt pe măsură atunci când pui suflet. De la bunica am învățat că trebuie să știu să fac, ca să pot cere sau să pot evalua corect.

Bagajul meu de amintiri păstrează pe rând povești cu bunica, a căror ordine nu o mai știu foarte bine. Nu știu dacă și voi ați încercat vreodată să vă dați seama care e cea mai veche amintire pe care o aveți. Eu încerc mereu dar nu reușesc decât să îmi amintesc trăiri crezute de mult pierdute în neant. Astfel, mi-am amintit cum ea, în prag de iarnă ne aducea din beci mere brumate, must și ne răsfăța pe rând, cei trei verișori și însoțiți de târla de copii, cu ciocolată de casă, cornulețe, minciunele și fel de fel de prăjituri. E o amintire ca oricare alta pentru voi. Dar pentru mine, care vizualizez această amintire și simt încă gustul bucatelor și căldură mâinilor ei, mirosul de lemn ars, pocniturile din sobă, frigul care intra în cameră atunci când se deschidea ușa și ne gonea în vârful patului.…lipiți de chilimul evocat de fratele meu, e ca și cum aș retrăi acele clipe și în același timp, conștientizez faptul că timpul nu poate fi dat înapoi, dar poate fi reinterpretat și transpus în realitatea zilelor noastre prin proiectul CAEZU.

Dacă știi că faci ceva la superlativ, de ce să nu se bucure și alții? Lucrurile mici și aparent nesemnificative pe care le faci, le spui și le dai mai departe sunt cele mai importante, pentru că ele au darul de a rămâne cu noi foarte mult timp…habar nu am cât de mult. Poate până la final. Sau poate chiar și după… Exact ca mesajul bunicii mele, care o să meargă acum mai departe decât ea.

Ce post sa spun…sunt norocoasă. Am avut cea mai puternică femeie drept bunică, o luptătoare, o eroină, o gospodină, un adevărat cap de familie, o MAMĂ pentru noi și pentru cine avea nevoie! Și drept recompensă pentru eforturile ei neîncetate, îi oferim drept omagiu, un dar primit, pe care suntem datori să-l dăm mai departe…casa de oaspeți CAEZU, o bucățică din ea, din noi și din toți cei din trecut care și-au pus amprenta asupra noastră.