Descoperă Nucșoara: o așezare plină de amintiri și tradiții

Când îmi amintesc de Nucșoara, inima mea se încarcă cu povestiri despre oameni, despre drumuri străbătute pe cărări printre grui și vai.

Prima amintire este legată de Tanti Țuta (Elisabeta Rizea) și de faptul că se vorbea despre ea tot timpul șoptit, chiar și în primii ani după ’90.

Pe timpul iernii, Mama Lenuta umplea cât putea cu fulgi de gâscă un sac de cânepă legat la gura cu nojite dintr-un șuL mare rămas de la Maica Mare, negustoreasa de fote, bete, nojite și cămăși țesute.

Cu sacul pregătit și cu “copchilu’ ” de mână, mergeam să luăm rata de lângă “UMTFeu”. Pe drum, ma pregătea și-mi spunea că dacă rata nu iese în deal, să știu că am de mers pe jos. Aveam vreo 3-4 ani.

În felul acesta s-au făcut multe drumuri la Nucșoara și tot de atâtea ori am ascultat povestile înfiorătoare pe care Tanti reușea să le spună printre lacrimile ce-i șiroiau pe față.

Cam așa arăta Nucșoara mea, amintiri peste care s-au mai așternut și cele legate de vizitele la Bahna Rusului pentru a lua brânza și săptămânile petrecute la cort, lângă tabăra de acolo.

Alături de Baiazid, ginerele lui Tanti Țuta, tata a colindat munții Nucșoarei și de multe ori m-au luat și pe mine. Am luat repede drag de locurile astea și de povestirile ce le poartă, dar când Tanti i-a dăruit tatălui “10 prăjini” de pământ în ferma de la Slatina, atunci cu adevărat ne-am legat de loc.

Casa noastră de la munte

Timpul și îndemnul tatălui ne-au făcut să mărim ‘grădina’, cumpărând bucățică cu bucățică de teren, dar și vechile clădiri ale fermei din Slatina, sat din Nucșoara.

Vechea clădire administrativă a fermei ne-a făcut cu ochiul și părea că ar putea fi casa noastră de la munte.

Nu aș putea spune cum s-a întâmplat, dar faptul că tata s-a pensionat și a avut mai mult timp, ne-a transformat peste noapte în responsabili de șantier.

Provocările nu au lipsit. Să convertești o clădire cu pereții știrbi, ce acomoda o cantină, o magazie și câteva camere de dormit mici într-un spațiu de locuit, nu a fost deloc ușor.

Începuturile noastre: construind o poveste în armonie cu tradiția

Îndrumați de arhitectura fermecătoare a caselor vechi din Nucșoara și inspirați de vizitele la Muzeul Etnografic din Câmpulung, precum și de meșterii locali ce și-au adus aportul la povestea noastră, am reușit să conturăm tema și spiritul Casei de Oaspeți Caezu.

Am dorit să aducem la viață o casă românească din zona Muscelului, o casă confortabilă și primitoare, construită cu materiale naturale specifice zonei, unele recuperate din demolări și puse în operă de meșteri locali.

Petre și Bogdan ai lu’ Lința, băieți cu care am copilărit, nepoții Stelei, fina Mamei Lenuta; Onu; Nea Nica Mamutii, leatul lui tata; Nel; Puiu al lui Tete, vărul primar și finul lui tata; Nae Balans; Gică Fulga. Sunt doar câțiva dintre cei care au ajutat la materializarea poveștii. Ei își vor avea întotdeauna locul lor bine conturat în povestea noastră.

Dacă ar fi fost numărate miile de cuișoare scoase cu trudă din grinzi vechi ce au fost refolosite…

De câte ori au fost luate la mână și curățate cărămizile vechi din demolări.

Dacă ar fi putut fi cuantificată migala cu care s-au spart mii de bucăți de lespezi pentru ziduri și alei.

De câte ori a oftat Didina, camioneta tatălui, aducând zilnic materiale necesare construcției.

De unde să iei lemn de douglas, mai rezistent, pentru a face ulucuțele sălitei?

Caezu: o poreclă și o moștenire cu sensuri adânci

Îmi amintesc că așa mă striga lumea, „ăla micul” lui Tanti Lenuta lu’ Caezu. Îmi amintesc cum plângeam atunci când Nea Uca îmi spunea „Caezule”.

În mintea mea, porecla suna ca și cum ar fi fost legată de ceva ascuțit, un lucru înțepător de care nu puteam să scap. Acum pare să aibă un alt sens și, într-adevăr, s-a atașat de mine și de toți Vasileștii dinaintea mea.

Dar de unde vine această poreclă?

Se spune că printre primii domnișani care au venit peste muntele din apropierea Sibiului și s-au așezat în zona noastră în secolul al XVIII-lea se număra și strămoșul nostru, Bucur Vasilescu. Acesta era cunoscut și sub numele de Keizerul, datorită trăsăturilor sale germanice și, uneori, a atitudinii autoritare. Din „Kaizer” s-a făcut o tranziție destul de naturală către „Caezu”.

Această poreclă pare să fi călătorit prin timp, păstrând amintirea și trăsăturile strămoșului nostru, înrădăcinându-se în identitatea noastră și în povestea familiei Vasilescu.

Rescriem povești

Povestea Caezu își propune să reînvie amintirile copilăriei, să readucă în viață simplitatea și confortul din casa bunicilor, regulile sacre pe care înaintașii noștri le considerau fundamentale pentru modelarea unui om bun. Valul de amintiri frumoase are mereu un punct central: casa bunicilor, cu toate detaliile sale. Cum aș putea uita acest loc, când el a fost martor la toate evenimentele? De la aroma afumăturii fripte în gura sobei pentru că ‘copilul avea poftă…’ la băile făcute într-o căldare lângă foc, hainele spălate și aduse afară pentru a se usca mai bine, patul în care ne așezam ‘de-a curmezișul’ pentru a încăpea toți cei trei nepoți și negocierea dulce a somnului de dimineață cu Tete, ‘să mai doarmă oleacă copilul’, înainte de a pleca cu calul la Musetesti. Apoi, masa servită în pat, în timp ce urmăream televizorul și până la săritul de pe sifonier în pat, sfidând avertismentul că ‘ne va lovi ciuma dacă rupem arcurile și le lăsăm acolo, ca pe Verina lui Popa Venescu, să scape în fundul patului.’ Până și Moș Nicolae și Moș Crăciun și-au făcut loc acolo. Dar deasupra tuturor, mărturie a tot ce s-a întâmplat acolo, domnea Maria Sa, chilimul de pe perete care cobora de acolo doar o dată pe an, înainte de Paște, când se căruia. Dintre toate simbolurile împletite, tapul cu coada ridicată părea să mă urmărească mereu, un observator fin al casei și a tot ce se petrecea în ea.