Nucsoara mea
Sunt atat de multe lucruri de spus când ma gândesc la Nucsoara, la oamenii, la cărările, gruiulile și văile sale….
Prima amintire e legata de Tanti Tuța, Elisabeta Rizea, și de faptul ca se vorbea despre ea tot timpul șoptit, chiar și în primii ani după ’90.
Pe timpul iernii Mama Lenuța umplea cât putea cu fulgi de gasca un sac de cânepă legat la gura cu nojițe dintr-un sul mare rămas de la Maica Mare, negustoreasa de fote, bete, nojițe și cămăși țesute.
Cu sacul pregătit și cu “copchilu’ ” de mână, mergeam sa luam rata de lângă “UMTFeu”. Pe drum ma pregătea și-mi spunea ca dacă rata nu iese in deal, sa știu ca am de mers pe jos. Aveam vreo 3-4 ani.
In felul asta s-au făcut multe drumuri la Nucsoara și tot de atâtea ori am ascultat poveștile infioratoare pe care Tanti reușea sa le spună printre lacrimile ce-i siroiau pe față.
Cam asa arăta Nucsoara mea, amintiri peste care s-au mai așternut și cele legate de vizitele la Bahna Rusului pentru a lua branza și săptămânile petrecute la cort, lângă tabăra de acolo.
Alături de Baiazid, ginerele lui Tanti Tuța, tata a colindat munții Nucsoarei și de multe ori m-au luat și pe mine. Am luat repede drag de locurile astea și de poveștile ce le poarta, dar când Tanti i-a dăruit tatei “10 prăjini” de pământ în ferma la Slatina, atunci cu adevărat ne-am legat de loc.
Casa noastra de la munte
Timpul și indemnul tatei ne au făcut sa mărim “gradina”, cumpărând bucățică cu bucățică b teren, dar și vechile clădiri ale fermei din Slatina, sat din Nucsoara.
Vechea clădire administrativa a fermei ne-a facut cu ochiul și părea ca ar putea fi casa noastră de la munte.
Nu as putea spune cum s-a întâmplat, dar faptul ca tata s-a pensionat și a avut mai mult timp, ne-a transformat peste noapte în responsabili de șantier.
Provocările nu au lipsit. Sa convertești o clădire cu pereții strâmbi, ce acomoda o cantina, o magazie și câteva camere de dormit mici într un spațiu de locuit, nu a fost deloc ușor.
Inceputurile
Totuși, ghidați de arhitectura caselor vechi din Nucșoara, de vizitele la Muzeul etnografic din Câmpulung și nu în ultimul rand de meșterii locali ce s-au alăturat povestii noastre, am reușit sa conturam tema Casei de Oaspeți Caezu.
Ne dorim o casa românească din zona Muscelului, confortabila și primitoare, construita cu materiale naturale din zona, materiale recuperate din demolări și puse în opera de meșteri locali.
Petre și Bogdan ai lu’ Lință, băieți cu care am copilărit, nepoții Stelei, fina Mamei Lenuța; Onu; Nea Nica Mamuții, leatul lui tata; Nel; Puiu al lui Tete, varul primar și finul lui tata; Nae Balans; Gica Fulga. Sunt doar câțiva dintre cei care au ajutat la materializarea povestii. Ei își vor avea întotdeauna locul lor bine conturat în povestea noastră.
De ar fi fost numărate miile de cuie scoase cu truda din grinzile vechi ce au fost refolosite…
De câte ori au fost luate la mana și curățate cărămizile vechi din demolări.
De ar fi putut și cuantificata migala cu care s au spart mii de bucăți de lespezi pentru ziduri și alei.
De câte ori a oftat Didina, camioneta tatei, aducând zilnic materiale necesare construcției.
De unde sa iei lemn de douglas, mai rezistent, pentru a face ulucutele săliței?
Caezu
Eu asa am pomenit ca ni se spunea. Eu eram “ala mic” al lu’ Tanti Lenuța lu’ Caezu. Plângeam când Nea Uca imi spunea Caezule.
Îmi amintesc ca în mintea mea, sonor, asociam cumva porecla cu scaietele, lucru intepator de care nu mai scăpai. Acum pare ca are alt sens și da, a cam rămas agățat de mine, dar și de toți Vasilestii dinaintea mea.
De unde vine?
Printre primii actuali domnisani veniți de peste muntiI de lângă Sibiu și așezați în zona în secolul 18, ar fi fost si strămoșul nostru, Bucur Vasilescu, căruia i se mai spunea și Keizerul, datorita trăsăturilor germanice și a atitudinii uneori autoritare. De la Kaizer s a făcut o trecere destul de ușoară către Caezu.
Rescriem povesti
Povestea Caezu își dorește sa rescrie amintirile copilăriei, traiul simplu dar și confortul din casa bunicilor, regulile ce erau sfinte pentru înaintașii noștri și care păreau ca garantează formarea unui om bun.
Valul de amintiri frumoase e de nestăvilit, dar aproape de fiecare data au un element central, locul în care fiecare zi se termina: casa bunicii, cu toate detaliile ei.
Cum as putea uita acel loc, când el le a văzut pe toate? De la afumătura fripta in gura sobei fiindcă “avea pofta copilu’…” ; baie făcută la copaie lângă soba; hainele spălate, înghețate, aduse de afara ca să se usuce mai bine; patul în care se dormea “de-a curmezișul” ca să încapă toți cei trei nepoti; somnul dulce de dimineață negociat cu Tete, “ca să mai doarmă copilu’ oleacă”, înainte de a pleca cu calul la Musetesti; masa servita in pat la televizor și pana la săritul de pe șifonier în pat, sfidând amenințarea ca “ne ia o ciuma dacă rupem arcurile și o lăsăm cu ele asa, ca pe Verina lui Popa Venescu, sa scape în fundul patului. ” Pana și Moș Nicolae și Moș Crăciun au avut loc sa vina acolo. Peste toate astea, martor al tuturor celor petrecute acolo, domnea Maria Sa, chilimul de pe perete, cel ce cobora de acolo doar o data pe an, înainte de Paște când se căruia.
Dintre toate simbolurile țesute, țapul cu coada pe sus părea ca ma urmărește constant, fin observator al casei și a tot ce se întâmpla acolo.